Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 

 
 

Elemente fundamentale ale esoterismului

Rudolf Steiner

Elemente fundamentale ale esoterismului

(Fragment)

11. Berlin
6 octombrie

Vrem să ne explicăm cum acţionează karma şi să ne lămurim cum se comportă ea în aşa-numitele trei lumi. Toate celelalte lumi, în afara celor trei, intră puţin în discuţie pentru evoluţia umană, însă contează mult lumea fizică, lumea astrală şi lumea mentală. În timpul stării de veghe noi ne aflăm în lumea fizică; avem în faţa noastră doar lumea fizică într-un anumit raport. Trebuie să ne orientăm simţurile în afară, pentru a avea în faţa noastră doar lumea fizică. În momentul când privim cu interes lumea fizică, când o întâmpinăm cu simţirea noastră, suntem deja parţial în lumea astrală şi numai parţial în lumea fizică. Numai începuturile unei activități trăiesc la cineva doar în lumea fizică, există în viaţa umană a cuiva; de exemplu când privim o operă de artă în mod pur contemplativ, fără dorinţa de a vrea să o posedăm. O astfel de contemplare a unei opere de artă este un act sufletesc important, când omul, uitând de sine, lucrează la aceasta numai ca la o misiune mentală importantă. A trăi în lumea fizică uitând de sine, este ceva foarte rar. Omul priveşte natura numai excepţional în pură contemplare, el simte încă multe alte lucruri. Totuşi viaţa dezinteresată din natura fizică este de cea mai mare importanţă, fiindcă numai prin aceasta poate avea omul o conştienţă de sine; în toate celelalte lumi, omul obişnuit este azi cufundat încă într-o lume a inconştientului.

În lumea fizică omul nu este numai conştient de sine, el poate deveni şi dezinteresat în ea. Conştienţa sa cotidiană nu este încă dezinteresată, dacă el nu uită de sine. La aceasta nu-l împiedică lumea fizică, ci intervenţia lumii astrale şi a lumii mentale. Când el însă uită de sine, atunci particularitarea este depăşită iar el îşi găseşte Sinea sa extinsă în exterior. Omul poate să-şi formeze însă în prezent numai în viaţa fizică această conştienţă de sine fără particularitate. Conştienţa de sine o numim Eul. Omul poate deveni conştient de sine doar în raport cu ambianţa. Numai când îşi dobândeşte simţuri pentru o lume, atunci devine el conştient în lumea respectivă. Acum el are simţuri numai pentru lumea fizică, dar celelalte lumi intervin neîncetat în conştienţa de sine şi o tulbură. Când intervin sentimentele, atunci aceasta este lumea astrală; când omul gândeşte, atunci lumea mentală intervine în conştienţă.

Gândurile majorităţii oamenilor nu sunt altceva decât imagini reflectate ale ambianţei. În foarte puţine cazuri, omul are gânduri care nu au legătură cu ambianţa sa. El are gânduri superioare, numai atunci când i se trezesc simţuri pentru lumea mentală, astfel încât el nu doar gândeşte gânduri, ci le vede ca fiinţe de jur împrejurul lui. Atunci el are conştienţa de sine a lumii mentale, aşa cum o posedă Chela, iniţiatul. Când omul încearcă, mai întâi numai pentru lumea fizică, să facă să dispară toate instinctele, pasiunile, emoţiile, etc., atunci nu mai rămâne nici un gând. Să încercăm să ne reprezentăm tot ce îl influenţează pe om, în măsura în care el trăieşte în spaţiu şi timp. Să încercăm să chemăm în faţa sufletului tot ce are legătură cu locul în care trăim, cu timpul în care trăim. Tot ceea ce are neîncetat sufletul ca gânduri, depinde de spaţiu şi timp. Aceasta are o valoare trecătoare. De aceea, omul trebuie să treacă de la simpla reflectare a senzorialului, la a lăsa să trăiască în sine un conţinut de gânduri eterne, pentru a dezvolta treptat simţurile devachanice. O propoziţie ca aceea din „Lumina pe cărare": „Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să-şi piardă obiceiul de a plânge." are valoare pentru toate timpurile şi pentru toate locurile. Când lăsăm să trăiască în noi o astfel de propoziţie, atunci trăieşte în noi ceva ce se află dincolo de spaţiu şi timp. Acesta este un mijloc, o forţă de a face să se trezească treptat în suflet simţurile devachanice şi simţurile pentru etern în lume.

Aşa se raportează participarea omului la cele trei lumi. Omul a ajuns însă doar treptat în această situaţie. El nu a existat întotdeauna în lumea fizică, ci a devenit fizic doar treptat, a primit simţuri doar treptat. Mai înainte, el exista pe planuri superioare. El a coborât în lumea fizică din planul astral şi mai înainte din planul mental. Pe acesta din urmă noi îl împărţim în două, planul mental inferior sau planul Rupa, unde este deja totul diferenţiat, şi planul mental superior sau planul Arupa, unde totul este încă nediferenţiat, în stadiu germinal. Omul a coborât din planul Arupa prin planul Rupa şi prin planul astral în planul fizic. Numai pe planul fizic, omul a devenit conştient de sine. Pe planul astral el nu este încă conştient, pe planul Rupa şi Arupa este şi mai puţin conştient. Pe planul fizic, pe om l-au întâmpinat pentru prima dată lucruri din exterior, nemijlocit în ambianţa sa.

Când în general pe o fiinţă o întâmpină obiecte din exterior, atunci este făcut începutul pentru conştienţa de sine. Pe planuri superioare, viaţa era încă limitată complet la interior. Pe când omul trăia pe planul astral, el avea numai o realitate care se înălţa din viaţa sa lăuntrică. El avea acolo o conştienţă de imagini justă.

Când aceasta era de asemenea însufleţită, atunci erau în realitate numai imagini care se înălţau în interiorul său. Visele actuale sunt un rest palid de atunci. Dacă de exemplu un om astral s-ar fi apropiat de ceva din sare, atunci sarea ar fi acţionat inconştient asupra lui şi în el s-ar fi înălţat o imagine despre aceasta. Dacă el s-ar fi apropiat de un alt om care lui i-ar fi fost simpatic, atunci el nu l-ar fi văzut din afară, ci în el s-ar fi înălţat un sentiment de simpatie. Aceasta a fost în astral o viaţă plină de individualitate şi particularitate. Mai întâi pe planul fizic poate omul renunţa la particularitatea sa, în timp ce el percepe obiectele prin intermediul organelor sale senzoriale, contopit cu ambianţa, cu non-Eul. În aceasta constă importanţa planului fizic. Fără ca omul să întâlnească planul fizic, el nu ar ajunge în general niciodată să renunţe la particularitatea sa şi să-şi îndrepte simţurile sale spre exterior. În realitate, munca pentru altruism începe aici. Lucrurile fizice exterioare, prin pura contemplare a lor, nu mai aparţin egoului. Trebuie să ne obişnuim să trăim pe planuri superioare tot atât de dezinteresat ca pe planul fizic, chiar dacă până acum suntem numai la început. Obiectele planului fizic îl constrâng pe om să devină dezinteresat şi să dea ceva obiectului care nu este „Eu". Referitor la dorinţele care există în suflet, omul se mai orientează încă după poftele sale. El trebuie să înveţe să renunţe pe planul fizic, trebuie să înveţe să-şi depersonalizeze dorinţele. Aceasta este prima treaptă.

Următoarea treaptă este să nu se mai orienteze după dorinţele sale proprii, ci după cele care vin din afară. Când omul se orientează mai departe din proprie voinţă şi nu conform gândurilor care se înalţă în el, ci se dedică conştient gândurilor străine lui, atunci el se ridică spre planul Devachan.

De aceea noi trebuie să căutăm în lumile superioare ceva în afara orizontului nostru, pentru a ne dedica lui, aşa cum ne dedicăm obiectelor din lumea fizică. Aşa trebuie să privim dorinţele iniţiaţilor. Discipolul ocult învaţă să cunoască dorinţe care sunt juste pentru omenire, şi el se orientează după ele, aşa cum omul se orientează prin constrângere exterioară după obiectele senzoriale. Cultura şi educarea dorinţelor ne conduc spre planul astral.

Dacă devenim astfel dezinteresaţi şi în gânduri şi lăsăm să treacă prin sufletul nostru gândurile eterne ale Maeştrilor înţelepciunii - prin concentrare şi meditare asupra gândurilor Maeştrilor - atunci percepem de asemenea gândurile ambianţei. Discipolul ocult poate fi deja Maestru pe plan astral, însă pe plan mental pot exista doar Maeştri superiori.

Omul se află în faţa noastră mai întâi ca natură fizică. El trăieşte simultan în lumea astrală şi în lumea mentală, însă are conştienţă de sine doar în lumea fizică.

El trebuie să străbată întreaga lume fizică, până îşi impregnează conştienţa de sine cu tot ce îl poate învăţa lumea fizică. Aici omul îşi spune: Eu. - El îşi uneşte Eul cu lucrurile din jurul lui, învaţă să şi-l extindă prin contemplare, îl revarsă în afară şi devine una cu obiectele pe care le-a cuprins. Dacă noi am cuprinde deja întreaga lume fizică, atunci nu am mai avea nevoie de ea; atunci ea ar fi în noi. Omul are însă acum în sine doar o parte din lumea fizică. Omul care s-a născut ca lemurian în prima sa încarnare, care abia şi-a îndreptat Eul către lumea fizică, acela încă nu ştie multe despre ea. Când însă vine ultima încarnare a omului, el trebuie să aibă unită cu Eul său întreaga lume fizică.

În lumea fizică, omul este lăsat în voia sa, acolo nu-l călăuzeşte nimeni, este efectiv uitat de Dumnezeu. De când el a ieşit din lumea astrală, zeii l-au părăsit. El trebuia să înveţe să devină propriul său stăpân în lumea fizică. De aceea, el poate trăi aici numai aşa cum trăieşte el de fapt: oscilând încoace şi încolo între eroare şi adevăr. El trebuie să bâjbâie şi să-şi caute calea proprie. El bâjbâie astfel în întuneric în mare parte. Privirea sa este îndreptată către exterior, el este liber printre lucruri, dar este de asemenea expus greşelii. Pe plan astral, omul nu a avut o astfel de libertate; el a fost călăuzit acolo de către puteri aflate în dosul lui. El atârna acolo încă de firele zeilor ca un fel de marionetă; acolo ei trebuiau să-l conducă încă. În măsura în care omul este şi azi o fiinţă sufletească, zeii trăiesc încă în el.

Acolo sunt încă puternic amestecate libertatea şi nelibertatea. Dorinţele se schimbă neîncetat. Această tălăzuire a dorinţelor încoace şi încolo veneau din interior în afară. Aceştia sunt zeii care acţionează în om.

Încă mai neliber este omul pe planul Rupa al lumii mentale, încă mai mult neliber este el pe planul Arupa al lumii mentale superioare. Omul devine cu atât mai liber pe planul fizic, cu cât el devine, prin cunoaştere, mai incapabil să facă greşeli.

În aceeaşi măsură în care omul aprofundează şi cunoaşte planul fizic, el dobândeşte capacitatea de a ridica în planul Arupa lucrurile pe care el le-a învăţat în lumea fizică. Planul Arupa este lipsit de formă în sine, primeşte însă formă prin viaţa umană. Omul acumulează lecţii pe planul fizic şi le aduce pe acestea, ca forme devenite consistente în suflet, pe planul Arupa. De aceea, în centrele greceşti de Mistere, sufletul era numit albină, planul Arupa era numit stup de albine iar planul fizic câmp de flori. Aceasta se învăţa în centrele greceşti de Mistere.

Ce anume l-a coborât pe suflet în planul fizic? Dorinţa, pofta; prin nimic altceva nu este coborât omul pe un plan mai inferior decât prin dorinţă. Mai înainte, sufletul se afla în lumea astrală; lumea astrală este lumea dorinţelor. Tot ce au plantat zeii în lumea astrală în oameni, a fost doar lumea dorinţei. Lucrul cel mai remarcabil la aceste fiinţe prelemuriene, a fost dorinţa după fizic. Omul era pe atunci foarte lacom după fizic; el avea în sine o lăcomie inconştientă, oarbă după fizic. Această lăcomie este potolită numai prin satisfacerea ei. Această lăcomie după fizic scade prin reprezentările, prin cunoştinţele pe care el le dobândeşte, prin ceea ce omul a cunoscut din lumea fizică. Sufletul merge după moarte pe planul astral şi de acolo pe planul Rupa şi apoi pe planul Arupa. Ce a câştigat prin efort, depune acolo. Ce nu a adus încă cu sine din lumea fizică, ce este încă necunoscut, îl atrage din nou jos, aceasta cultivă lăcomia după o nouă încarnare. Cât timp rămâne el pe planul Arupa, depinde de ceea ce a dobândit omul pe planul fizic. La sălbatic acest timp este foarte scurt, el rămâne doar o clipă pe planul Arupa. Apoi omul coboară din nou în planul fizic. Cine a învăţat totul aici în planul fizic, nu mai are nevoie să iasă din planul Arupa, nu mai are nevoie să se întoarcă în planul fizic, fiindcă el şi-a făcut datoria în planul fizic.

Conform fiinţei sale astrale, omul este şi azi pe jumătate membru al lumii astrale. Învelişul astral este pe jumătate străpuns iar el percepe lumea fizică prin simţuri. Când el ajunge să trăiască pe planul astral la fel ca acum pe planul fizic, învaţă să facă observaţii acolo într-un mod asemănător, atunci el îşi înalţă de asemenea percepţiile planului astral pe planul Arupa. Ceea ce el înalţă atunci din planul astral, se revarsă însă din planul Arupa şi mai sus, dincolo, pe următorul plan superior, planul Buddhi. Ceea ce el atinge de asemenea azi pe planul Rupa prin meditare şi concentrare, ia cu sine pe planul Arupa şi oferă mai departe planurilor şi mai înalte.

Ce este astral la om, este deschis pe jumătate către lumea fizică şi pe jumătate către lumi superioare. Unde este deschis către lumea fizică, el se lasă determinat de către percepţiile lumii senzoriale. Pe de cealaltă parte, el este determinat de sus. La fel este cu corpul său mental. Acesta este determinat de asemenea parţial din afară, parţial din lumea interioară prin zei, prin ființe Deva.

Fiindcă este aşa, de aceea trebuie omul să viseze şi să doarmă. Acum noi putem înţelege de asemenea esenţa somnului şi a visului. A visa înseamnă a se consacra forţelor Deva interioare. Omul visează aproape toată noaptea, numai că el nu-şi aminteşte nimic despe aceasta. Corpul mental este determinat neîncetat de către ființele Deva în timpul somnului. Omul încă nu are conştienţă de sine pe planuri superioare, de aceea el nu este conştient în vis. El începe să devină conştient pe planul astral. În somnul profund, el se găseşte în planul mental. Acolo el nu este încă deloc conştient. Omul se trezeşte numai pe planul fizic. Acolo este prezent Eul, el se însufleţeşte pe planul fizic. Eul astral încă nu se poate însufleţi pe planul fizic, de aceea Eul astral trebuie să iasă periodic din om. Omul trebuie să doarmă, pentru a putea ieşi corpul astral. Stările de vis şi de somn sunt numai o recapitulare a evoluţiei anterioare. Pe plan astral, omul a visat; pe plan mental, el a dormit. El recapitulează azi aceste stări în fiecare noapte. Numai când el şi-a dobândit prin efort simţuri pentru alte planuri, atunci el nu mai visează şi nu mai doarme, ci el percepe realităţi acolo. Discipolul ocult învaţă să perceapă astfel de realităţi pe plan astral. El are atunci o realitate în jurul său. Cine evoluează şi mai sus, are şi în somnul profund o realitate în jurul său. Atunci apare continuitatea conştienţei.

Trebuie să înţelegem aceste serii de idei subtile, şi atunci înţelegem de ce omul, dacă el a fost pe planuri superioare, se coboară din nou. Ceea ce el încă nu ştie, ceea ce încă nu a cunoscut, ceea ce budiştii numesc Avidya, ignoranţă, îl atrage înapoi în existenţa fizică. Avidya este prima forţă a karmei. Conform învăţăturii budiste, există douăsprezece forţe ale karmei, care îl atrag pe om în jos.

Acestea se numesc forțe Nidana. Când omul coboară, se arată cum intervin efectele karmei. Avidya este primul efect. Este polul opus al faptului că omul vine pe planul fizic. Când el păşeşte pe planul fizic şi se asociază acolo cu ceva, atunci aceasta provoacă o reacţiune. Întotdeauna o acţiune provoacă o reacţiune. Toate lucrurile pe care le face omul în lumea fizică, provoacă de asemenea o reacţiune şi acţionează înapoi drept karma. Acţiunea şi reacţiunea este tehnica, mecanismul karmei.

Sursă: http://www.scribd.com/doc/30870618/Rudolf-Steiner-Elemente-fundamentale-ale-esoterismului